Notiunea dreptului de servitute
In Codul civil al Republicii Moldova, dreptul de servitute este reglementat de art428-442. Potrivit art.428, servitutea este sarcina care grevează un imobil (terenul aservit) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenul dominant).
Din definiţia legală, rezultă că servitutea presupune existenta a două imobile (terenuri), aparţinând diferiţilor proprietari, unul dintre care este teren dominant, iar celălalt teren aservit. Terenul dominant se numeşte astfel deoarece proprietarul lui dispune de anumite prerogative (drepturi) în privinţa terenului aservit, al cărui proprietar trebuie să tolereze şi să permită exercitarea unor acte materiale faţă de terenul său ori să se abţină de la săvârşirea acestora. In doctrină s-a afirmat ideea că terenul aservit serveşte terenului dominant. Servitutea, din punctul de vedere al proprietarului de teren dominant, este un drept, iar din punctul de vedere al proprietarului terenului aservit este o sarcină (o grevare, o limitare) a dreptului său.
Expresia sarcina care grevează un imobil pentru uzul şi utilitatea unui alt imobil din definiţia legală este considerată defectuoasă căci face aluzia la existenţa unui raport juridic între două bunuri. Caracterul real al servitutii, potrivit căruia acesta este un drept stabilit în favoarea unui imobil şi o sarcină a altui imobil. Acest din. urmă caracter se află la temelia servitutii: servitutea profită unei persoane sau apasă asupra ei numai prin faptul că acea persoană posedă terenul, în a cărui favoare (defavoare) există servitutea, indiferent de identitatea proprietarului şi de trecerea fondului din mână in mână.
Servitutea presupune existenţa neapărată a două imobile care aparţin a doi proprietari diferiţi. Când două terenuri aparţin aceluiaşi proprietar, nu poate exista o servitute a unui teren asupra celuilalt. Proprietarul a două terenuri diferite poate trage, în favoarea unui teren, utilitate din celălalt teren, pe care ar da-o servitutea stabilită în favoarea primului teren asupra celui de-al doilea; această utilitate însă este consecinţă a dreptului de proprietate şi nu o servitute, iar cel care o exercită se comportă ca un proprietar, nu ca un titular al servitutii. Ca o excepţie de la această regulă, apare art. 432, potrivit căruia proprietarul ar putea stabili servitute asupra unei părţi din propriul teren, însă ea (senvitutea) poate fi exercitată numai după înstrăinarea acelei părţi.
Dreptul de servitute nu trebuie confundat cu dreptul de vecinătate. Şi instituţia dreptului de servitute, şi cea a dreptului de vecinătate servesc asigurării trecerii, construcţiei de apeducte, gazoducte, liniilor de transport electric etc. deosebindu-se însă prin izvorul constituirii. Dreptul de vecinătate îşi are temeiul în norma legii, iar dreptul de servitute presupune voinţa proprietarilor celor două fonduri: dominant şi aservit. Cu privire la deosebirea acestor două instituţii, a se vedea clasificarea doctrinară în: servituti naturale, legale şi servituti stabilite prin fapta omului.