Ipostaze ale extremismului politic
Regimurile democrate tolereaza asemenea manifestari. Nu lipsesc nici contrareactiile partidelor constitutionale. Nicaieri nu se ajunge insa la interzicerea extremismului. Formularea unui enunt riguros si satisfacator care sa confirme sau nu necesitatea extremismului politic in democratie este riscanta. Se pot emite diverse ipoteze de lucru. Una ar fi ca democratia, asemenea oricarei realitati sociale, este profund contradictorie. Sistem politic construit pe pluralism si libertatea de expresie, el permite si miscari sau organizatii politice aflate la limita constitutionalismului. Atita timp cit ele nu sint direct indreptate impotriva statului de drept. Numai ca, nu de putine ori, tocmai aceasta toleranta institutionala a adus clasa politica in situatia de a se vedea dominata de partide extremiste. Democratia a cedat in fata dictaturii, iar faptul daca ea a opus sau nu rezistenta la asaltul extremismului, respectiv maniera mai mult sau mai putin eroica in care a abdicat reprezinta o chestiune secundara. Pratic, nu exista reglementari politice pentru a impiedica politicile aventuriste, pentru a delegitima reactii politice irationale, arbitrare, intolerante. In cele din urma vointa politica majoritara statueaza pozitia si rolul extremismului in politica.
Ajungem astfel la o alta ipoteza, aceea a rolului covirsitor pe care il are actorul politic. Reactia institutiilor si deciziile politice sint conditionate de vointa politica a guvernantilor, a majoritatii parlamentare sau a liderilor. De aceea, acceptarea sau respingerea unor atitudini politice depinde in mare masura de judecata politicienilor. Adeseori pentru a-si face o imagine mai buna, partide politice democrate tolereaza actiuni cu caracter extremist. Astfel, manifestari nationaliste sau discriminatorii fata de minoritari, care pot fi prezente ca situatii particulare la aceste partide, sint trasaturi ingrosate, definitorii ale organizatiilor politice radicale. Opinia publica se concentreaza inspre amendarea acestora din urma. Acest tip de comportament de incurajare din partea unor formatiuni politice pluraliste, este facilitat si de absenta unei contrareactii la extremisme din partea societatii civile.
O alta conjunctura favorizanta pentru reactii politice extremiste poate fi aceea a acumularii de nemultumiri sociale pe fondul unor crize ale cresterii capitalismului. In aceasta situatie, nationalismul, rasismul, antisemitismul, fundamentalismele religioase pot actiona ca „paratrasnet“, ca modalitati facile de defulare a frustrarilor masei prin tehnica „tapului ispasitor“. Mesajele politice incitatoare, care se sprijina pe o legatura cauzala directa intre imigranti si cresterea somajului sau a delicventei si criminalitatii urbane au mari sanse de a fi impartasite de indivizi si grupuri sociale aflate in precaritate.
Guvernele, partidele politice parlamentare au impresia ca asa obtin un interval de respiro, in care pot incerca sa restabileasca echilibrul functional al societatii. In astfel de situatii, strategia care sta la baza acceptarii, in anumite doze, a extremismului este aceea ca „dintre doua rele, mai bine raul mai mic“. Politicienii apreciaza ca mai avantajos, mai usor de monitorizat actiunile extreme la lumina zilei, chiar si in parlament, decit desfasurarea lor in conditiile greu previzibile ale ilegalitatii. Numai ca tolerarea unor asemenea practici de manipulare a electoratului, prin distragerea atentiei de la problemele reale si canalizarea energiilor sociale inspre false solutii, este deosebit de periculoasa pentru democratie. Formatiuni politice extremiste pot ajunge in parlament si, de ce nu, in coalitii guvernamentale.
Si totusi realitatea ramine una contradictorie, iar participarea la guvernare a extremistilor reprezinta o cedare a societatii liberale de la canoanele care o legitimeaza. Aceasta flexibilitate a guvernarilor democrate, permisivitatea limitelor pentru manifestari extremiste reprezinta un risc asumat al sistemelor politice moderne. Uneori insa costurile depasesc pragmatismul sau calculul politic care permit ascensiunea miscarilor politice radicale.
Termenul de extremă dreaptă este, de obicei, considerat ca fiind jignitor, fiind folosit de adversarii politici.
Mișcările de extremă dreapta sunt deseori caracterizate printr-o puternică formă de naționalism și / sau de rasism. Caracteristici comune ale extremismului de dreapta sunt următoarele:
• În principiu, rasele de oameni nu sunt considerate echivalente;
• Diferențele culturale sunt mai importante decât diferențele sociale;
• Drepturile omului nu sunt universal valabile;
• Propriile puncte de vedere nu pot fi puse îm aplicare (lipsește dreptul libertății de opinie);
• Unele structuri democratice lipsesc;
• Conducerea cu mână forte este văzută ca o modalitate mai bună de guvernare decât democrația.