Limbajul ca produs şi suport al dezvolării intelectuale
Cunoaşterea la copiii de vîrstă preşcolară se realizează la nivelul senzaţiilor, percepţiilor şi al reprezentărilor, întregul conţinut cognitiv avînd un caracter predominant concret. Concomitent cu dezvoltarea intensă a percepţiilor şi a reprezentărilor, informaţiile căpătate de copilul preşcolar devin mai clare, mai bogate în conţinul şi, pe baza lor, se dezvoltă şi alte procese psihice de cunoaştere: gîndirea, imaginaţia. Limbajul copilului preşcolar înregistrează modificări calitative şi cantitative însemnate, pe măsura dobîndirii caracterului contextual în detrimentul celui situativ- care încă mai persistă. Sub aspect fonetic, copilului preşcolar mic îi lipsesc claritatea şi precizia sunetelor care compun cuvinntele. Se întîlnesc încă deficienţe în pronunţare, inversiunea sau omisiunea unor sunete [Ghiţa G. , p. 64 ].
Apărînd sub forma unor sunete involuntare ce exprimă starea de bines au de neplăcere a copilului, care sunt interpretate de adulţii din anturaj, în special de mamă, acordîndu-li-se o semnificaţie în relaţie cu situaţia, acestea se transform treptat în apeliri conştiente. În urrmătorii doi ani de la naştere, achiziţia de cuvinte a copilului devine mai extinsă şi el îşi formează, prin imitarea vorbirii adulţilor, capacitatea de a le organiza în unităţi structural.
Pînă la vîrsta de debut a şcolarităţii, copilul învaţă să folosească limbajul nu numai pentru comunicarea cu alţii, ci şi pentru gîndire, pentru rezolvarea de problem sau pentru exprimarea imaginaţiei sale. Cuvîntul inclus în sistemul limbajului stabileşte relaţii infinite cu obiectele şi cunoştinţele, nu numai de tipul informaţiei ci, din ce în ce mai accentuat de informaţie, de structurare a intelectului.
După cum demonstrează psihologia genetic, ontogeneza psihicului anunţă sistemului stadiilor. Fiecare stadiu se caracterizează printr-o funcţie specific şi în fiecare dintre stadiile anterioare se găsesc elemente ale următoarelor stadia, caracterul integrator al acestora eferind imaginea unui continuum psihologic. Structura morfofuncţională a limbajului implică structurile simbolice şi de semnificaţie. Învăţarea limbajului marchează o etapă în evoluţia gîndirii copilului, căci prin cuvînt el îşi reprezintă o realitate, o fiinţă, un obiect în absenţa sa, aceste reprezentări luînd forma conceptelor. Limbajul constituie, deci, suportul pentru gîndire şi implicit pentru inteligenţă. Limbajul nu este sufficient pentru a explica gîndirea, căci structurile acesteia din urmă îşi au rădăcinile în mecanismele senzorio-motorii mai profunde decît faptele lingvistice. Dar, nu este mai puţin evident că treptat, structurile gîndirii devin tot mai rafinate, iar limbajul este necesar pentru exprimarea lor. Limbajul apare drept o condiţie necesară, dar nu şi suficientă pentru operaţiile logice. Între gîndire şi limbaj există o condiţionare, un cerc genetic car ilustrează interacţiunea lor, dar inteligenţa există înaintea limbajului şi independent de acesta.
Deşi comunicarea se poate stabili şi prin mimică, atitudini, semen, desene, limbajul se apropie de un cod social cu multiple semnificaţii. Semnificaţia constituie o latură inseparabilă a cuvîntului, ea aparţine domeniului limbajului în aceeaşi măsură în care aparţine domaniului gîndirii. Limsit de semnificaţie, civîntul nu mai este cuvînt ci, un sunet lipsit de conţinut [Gugiuman A. , p. 38-39].
În concluzie putem afirma că inteligenţa conduce la o logică a acţiunii, iar limbajul devine catalizatorul experienţelor cognitive ale copilului simplificînd prin semnificaţii relaţiile dintre subiect şi obiect. Această realitate explică şi importanţa care se acordă prin activităţile din învăţămîntul preşcolar, dezvoltării limbajului şi comunicării.