Direcţiile principale în dezvoltarea vocabularului

Vocabularul constituie totalitatea cuvintelor dintr-o limbă, din orepa unui scriitor, din vorbirea unei persoane. Cuvintele nu sînt adunate haotic, ci se grupează după anumite criterii. În dependenţă de criteriul uzului cuvintele din vocabularul unei limbi alcătuiesc fondul de bază şi lexicul general.

În limba unui popor fiecare obiect are un nume. Diversitatea formelor, a dimensiunilor şi a culorilor în permanentă mişcare şi schimbare îi trezeşte copilului un interes enorm. El vrea să vadă totul, să pipăie, să mişte, nu ne crede pînă nu simte şi se convinge singur.

Doar pe baza experienţei senzoriale cuvîntul devinde semnal al semnalelor. De exemplu, cuvîntul fierbinte îi aminteşte situaţia neplăcută şi de obiectul concret de care s-a fript.

Cuvîntul ne ajută a cunoaşte lumea, ane cunoaşte pe noi ca parte a acestei lumi. Orientarea şi cunoaşterea implică eforturi. Abstractizarea şi generalizarea pe baza cuvîntului cunoaşte diferite grade. Nu toate cuvintele abstracte vor fi înţelese de copii, dacă aceştia nu le pot lega de reprezentări concrete.

Caracteristica psihopedagogică a unor astfel de trăsături ale cuvîntului ca sensul şi conţinutul a fost făcută pentru prima dată de L. Vîgptski. Aceste doua fenomene posedă calităţi cu totul diferite. Doar împreună unul în generează pe celălalt. La preşcolari acest proces îşi manifestă mai lesne dinamismul, fiindcă limbajul şi gîndirea sînt în faza de formare şi se dezvoltă furtunos.

Dezvoltarea vocabularului se efectuiază zi de zi în activităţile de vorbire, cît şi în cadrul jocurilor şi plimbărilor, în procesul muncii şi pe baza familiarizării copiilor cu literatura artistică. Celelalte ocupaţii constituiede asemenea un teren eficient, pe care educatorul îl va exploata din plin.

Scopul general al muncii de dezvoltare a vocabularului constă în formarea unui astfel de vocabular pasiv şi activ, acre să-i permită preşcolarului să înţeleagă vorbirea celor din jur, conţinutul operelor literare, al filmelor şi diafilmelor, să-i îngăduie să folosească cuvîntul adecvat în extinderea impresiilor, necesităţilor şi doleanţelor sale. Munca asupra cuvîntului se concretizează în sarcinile de îmbogăţire, activizare, consolidare, precizare şi aprofundare a vocabularului.

Îmbogăţirea vocabularului nu se face de dragul de a mări numărul cuvintelor, ci din necesitatea de cunoaştere şi de comunicare. Dacă copilul nu găseşte cuvîntul necesar, nu poate avea bucuria de a participa la activitate şi de a-şi coordona acţiunile cu alţii în timpul jocului.

Crearea situaţiilor variate şi interesante, care i-ar solicita copilului utilizarea cuvîntului în vorbirea activă este o alta sarcină importantă şi anume, activizarea vocabularului, adică folosirea în vorbirea orală nu numai a unui numar sporit de cuvinte, ci şi a variantelor morfologice ale aceluiaş cuvînt. Deci, stimulăm mobilitatea cuvîntului folosit atît în mod izolat, cît şi în cadrul vorbirii coerente. În procesul povestirii unei apere literare de memorizarea cuvîntului sau de pronunţarea lui corectă, de scoaterea lui dintr-un cadru asociativ, ţesătura formală şi semantică, cu alte cuvinte, în cadrul propoziţiei.

Activizarea vocabularului se face în convorbire pe baza jucăriilor, tablourilor şi jocurilor didactice, verbale.practica arată, că o atare completare în pas cu educatorul le trezeşte copiilor un viu interes, ei caută cel mai potrivit cuvînt ca sens şi formă gramaticală în contextul vorbirii coerente. Înscenarea unor întîmplări cu ajutorul jucăriiilor constituie o altă variantă a situaţiilor de loc cu materialul dicactic.un alt procedeu eficient de activizare, de consolidare şi de aprofundare a vocabularului este ghicitoarea, o imtrebare bazată pe comparaţia dintre părţile componente ale obiactelor. În ghicitori s-a cristalizat spiritul fin de observaţie al poporului, motiv din care ele pot contribui la formarea gîndirii şi vorbirii preşcolarului.

Sarcinile de precizare şi de consolidare a vocabularului se realizează concomitent cu cele de îmbogăţire şi de activiăare. Ele solicită varietatea obiectelor şi a situaţiilor, menţinerea interesului şi a tonusului emoţionat pozitiv al activităţii. O atenţie deosebită trebuie să i se acorde şi sarcinii de aprofundare a vocabularului [Lavric M. , p. 62-70].

Aşadar, perfecţionarea limbajului oral se defăşoară în senul compoziţiei fonetice, lexico-semantice şi gramaticale.preşcolarul din grupa pregătitoare pentru şcoală, în vîrsta de 6-7 ani , are ca nuvel mediu de achiziţii un vocabular de aproximativ 3000 de cuvinte, care îi permite formularea unor propoziţii clare, corecte. Exprimarea sa orală a căpătat deja extresivitate , devenind capabilă să transmită emoţiile, impresiile,, gîndurile şi ideile pe care copilul vrea să le comunice.

În grădiniţă se folosesc variate mijloace pentru a determina la copilul preşcolar acumulări cantitative şi calitative în domeniul vorbirii activităţi obligatorii şi opţionale, plimbări şi exursii, jocuri. Activităţile obligatorii şi cele opţionale , care au ca scop determinat achiziţia de cunoştinţe noi, fixarea şi precizarea acestora, sistematizarea şi perfecţionarea lor, se pot desfăşura, în mare parte prin metoda jocului. Dispunînd de toate funcţiile generale specifice metodei, jocul în toate formele sale devine un instrument şi un mijloc formativ-informativ şi, totodată, relaxant şi înviorător, care exercită asupra preşcolarului atracţie şi bucurie.

De aceea, în majoritatea acivităţilor, atît formative, cît şi informative, de consolidare a cunoştinţelor acumulate, dar mai ales de corectare a deficienţelor de vorbile, se folosesc cu grupa de copiii exerciţii-joc. Integrat parţial sau total aricărui tip de metodă de expllorare, în special prin formă dialogată, exerciţiul joc ţine seamade specificul de fgeneralitate a destinaţiei sal, desfăşurarea unei gimnastici articulatorii, exersarea auzului fonematic, cît şi stimularea exprimării orale.

Asigurarea unei bune comunicări orale presupune, pe de o parte corectitudine şi complexitate, dar pe de altă parte, asigură copilului un anumit grad de independenţă în gîndire şi acţiune [Ghiţa G. , p. 64-67].

În concluzie putem afirma că sarcinile lucrului cu vocabularul se rezolvă în mod complex cu toată grupa de copii şi individual. O formă principală de lucru este activitatea de dezvoltare a vorbirii, cînd cuvîntul este evidenţiat ca numire a obiectului sau ca mijloc al expresivităţii vorbirii.

2.2. Însuşirea structurii gramaticale la vîrstra preşcolară

Gramatica este logica şi filosofia limbii. Vorbirea devine clara şi înţeleasă pentru cei din jur doar atunci, cînd se respentă unele reguli generale de flexionare şi de îmbinare a cuvintelor în propoziţii.

De obicei, ne imaginăm prin gramatică o serie de reguli şi definiţii. Cum rămîne, însă, cu infinitele de cazuri de respectare a redulilor gramaticale a limbii materne, fără ca ele să fi fost vreo dată învăţate dintr-un manual? Cum se face , că un copil de 2-3 ani devine posesor al paradigmaticii conjugării verbelor, al declinării substantivelor.

Aşa dar, prin gramatica vorbirii vom înţelege o sumă de cunoştinţe necesare omului pentru acrea şi acomunica un mesaj şi pentru a înţelege mesajul altor vorbiri ai limbii sale.

În rezultatul unor mari eforturi intelectuale bazate pe analogii, pe sensibilitatea faţă de sensul morfemelor, pe pe surprinderea categoriilor gramaticale, care redau raporturile obiective are loc treptat gramaticalizarea vorbirii.

În mai multe limbi s-au cercetat căile de asimilare de cărte copii a scrtucturii gramaticale, ajugîndu-se la aceeaşi concluzie, copilul simte caracterul sistematic al limbii în procesul de cunoaştere şi este la început pe calea generalizării regulii gramaticale. Se ştie, că sistemul în oricărei limbi sînt reguli, cărora li se subordonează majoritatea cuvintelor, dar sînt şi excepţii de la aceste reguli. Copilul generalizează regula, o extinde şi asupra excepţiilor.

În practica de comunicare pe baza reflectării procesului de cunoaştere, ca urmare a corectării unor astfel de dereglări copilul ajunge să înţeleagă şi să memorizeze şi excepţiile de limbă, pe calea diferenţierii regulii gramaticale. Creaţiile sau invenţiile lingvistice ale copiilor sînt o mărturie vie a factorului conştient şi constructiv, din materialul existent al limbii face combinaţii originale, pe care le înţelegemîndată. Din multitudinea de forme selectează doar acele, care au pentru el un singur comunivativ. Sistemul gramatical este complicat şi impllică o viaţă psihică activă, care reflectă în fluxul de invenţii lingvistice şi în reflexiile despre limbă.copilul se încadrează în sistem, dar norma sau regula este încă pentru dînsul o schemă vagă, care se completează cu investigaţiile proprii, menite să servească şi ele funcţia de bază a limbii ceaa comunicativă. Memoria , gîndirea funcţonează după principiul uşilor deschise pentru categoriile, schemele şi morfemele, necesare procesului de comunicare. Dorinţa de a vorbi, legată de procesul de cunoaştere şi de caracterul sistematic al limbii, îl duce pe copil pe calea probelor şi greşelilor spre treapta cea mai înaltă de stăpînire a structurii gramaticale a limbii.

Caracterul creator se manifestă în cea mai mare măsură în asimiliarea structurii sintactice. Dezvoltarea vorbirii la copil nu etse altceva decît asimilarea propoziţiilor de diferite tipuri, începînd cu cuvintele-propoziţii.

Copilul u memorizează o sumedenie de cuvinte la numărul plural, dar reţine bucăţica constantă cu ajutojul căreia se redă pluralitatea. Aşa şi la contruirea propoziţiilor el nu reţine un număr mare de cuvinte şi sintagme, dar anumite scheme, pe baza căcora ajunge să construiască un număr infinit de propoziţii.

Legărura dintre procesul de cunoaştere şi formarea mecanismelor de construire a mesajuluu. În limbajul intern apare intenţia de a relata ceva, apare o schemmă a gîndului, exteriorizarea ei în vorbirea activă implică operaţii complicare şi acţiuni, caracteristice pentru activitatea verbală în limba dată. Sinonimia, omonimia, polisemina permit a exprima variat acelaşi gînd.

Structurile interne reflectă raporturile obiective din mediul ambiant. Copilul descoperă astfel de raporturi în procesul de cunoaştere paralel cu procesele de analiză şi sinteză au loc complicare spre generalizarea mecanismelor transformaţionale ale gramaticii limbii materne. Asimilarea mecanismelor de construire a mesajului clar pentru interlocutor solicită o bună organizare a procesului de cunoaştere şi anntrenarea copiilor în utilizarea actegoriilor gramaticale atît în cadrul propoziţiei, cît şi în cadrul contextului vorbirii coerente. Autocontrolul asupra formei şia conţinutului în construirea unui mesaj este pe acle de formare, de aceea la 5-6 anu numărul greşelilor gramaticale creşte censiderabil. La prima vedere, acest paradox reflectă un regres, la o analiză mai attentă însă, constatăm tendinţa copilului de a se desprinde de lumea senzaţiilor şi de a se face explicit prin formele lingvistice mai desfăşurate, tendinţa ce constituie un progres în dezvoltarea vorbirii, dar nu si o deprindere.

Evidenţierea abaterilor de la norma literară este necesară în planificarea muncii de preîntîmpinare şi de corectare a greşelilor gramaticale.

Cauzele apariţiei lor sunt multiple, unele sunt generate de excepţiile de limbă, altele sînt împrumutate din limbajul adilţilor, al treilea tip sînt în dependenţă de multitudinea formelor şi a categoriilor pe care copilul le învaţă ale utiliza, deprinderile verbale nu sînt automatizate.

Copiii întîlnesc dificultăţi în flexionarea cuvintelor şi la îmbinarea lor în propoziţii, fraze şi texte. În schimbarea substantivelor ambigene după număr şi caz. Invenţiile de cuvinte în cadrul utilizării perfectului compus îşi găsesc explicaţia în varietatea terminaţiilor la participiu. În vorbirea copilului la fel acţionează minimul de efort pentru redarea aceloraşi informaţii. Ca rezultat mucuţul tinde să reducă numarul terminaţiilor la participiu.în cadrul contextului prezintă dificultăţi şi formele conjunctivului. Pe lîngă verbe la imperativ se omit pronumele de formă accentuată.

Programa educaţiei pune sarcina de a-i învăţa pe copii să-şi expună exact şi complet gîndul, folosind în vorbire diverse tipuri de propoziţii. Ea se poate concretiza în felul următor: a) preîntîmpinarea diverselor greşeli prin dezvoltarea vorbirii active a copiilor de vîrstă precoce; b) formarea şi consolidarea deprinderilor de folosire corectă a cuvintelor la diverse forme gramaticale; c) concentrarea atenţiei asupra formelor gramaticale acre constituie excepţii de la regulile generale; d) formarea deprinderii de contruire a propoziţiilor simple, dezvoltae şi a frazelor; e) formarea deprinderii de selectare a formelor şi structuriloe cadecvate în cadrul contextului.

Formarea la copii a deprinderilor de a utiliza corect formele gramaticale presupune o bună cunoaştere la vîrsta reptectivă. Munca de formare a structurii gramaticale este dificilă, selectarea materialului pentru activităţi, dozarea materialului, consolidarea materialului, caracterul activităţii, plănuirea activităţii sunt etape bine planificate şi organizate. Lucrul asupra formării structurii gramaticale ocupă o parte din activitatea în grupele mari sau activitatea în întregime. Materialul gramatical poate extrage din conţinutul activităţii în cauză folosit cu alte scopuri, de exemplu, un text la activitatea de povestire, lectura tabloului cu scopul de a compune scurte naraţiuni, o jucărie pentru descriere. Durata părţii gramaticale nu trebuie sa fie mai mult de 5-10 minute. Locul ei în structura activităţii este în strinsă dependenţă de dificultatea materialului şi se poate introducepe parcurs sau la sfîrşit.

Structura gramatcală a vorbirii trebuie să fie formată, perfecţionată şi la celelalte activităţi în cadrul grădiniţei, dar locul principal îi revine activităţii de de dezvoltarea a vorbirii. Atenţia copilului aici este fixată asupra unei anumite forme gramaticale. Cuvîntul, modificările şi îmbinarea lui cu alte cuvinte în propoziţii devine pentru copil obiect de analiză intelectuală practică verbală. El învaţă să vorbescă, tinde şi se străduieşte să se exprime mai corect şi mai expresiv. În atmosfera activităţii copiii aud şi reţin indicaţiile şi explicaţiile educatorului, repetarea modelului antrenează memoruiareproductivă şi potenţele imitative, cultivă spiritul de observaţie şi atenţia. La primele activităţi cel mai eficient procedeu este modelul educatorului. În acest caz cuvintele, sintagmele sau propoziţiile se pronunţă limpede şi rar. E admisă evidenţierea unu civînt greu ca formă pentru copii, cînd se citesc diveste texte, li se propune copiilor să memoreze cuvîntul cu pricina, să înveţe a-l pronunţa şi folosi corect în vorbire. În grupele mijlocii şi mari se poate utiliza explicaţia. Cînd considerăm inevitabilă reluarea unor forme dificile, revenim la aceeaşi formă gramaticală, folosită în alt context. Comparaţia între forme ale aceluiaşi cuvînt. Pronunţarea în cor a formei dificile, după ce au rostit-o cîţiva copii în parte. Compunerea propoziţiilor cu folosirea unui cuvînt dificil. Folosirea diverselor tablouri, imagini pentru a activiza folosirea substantivelor, adjectivelor, verbelor. Întrebările se formulează în dependenţă de esenţa categoriei pe acre vrem s-o repetăm [Lavric M. , p. 82-86].

În concluzie putem spune că formarea priceperilor şi a deprinderilor de selectare a formelor adecvate în propoziţii şi a structurilor în cadrul contextului vorbiri cursive constituie o parte componentă importantă în munca de dezvoltare a vorbirii preşcolarilor.

2.3. Dezvoltarea cititului şi scrisului, pregătirea pentru şcoală

Şcoala contemporană şi viaţa solicită formarea unui atare sistem de cunoştinţe, ce i-ar permite copilului să-l folosească în procesul de cunoaştere la analiza fenomenelor şi a raporturilor obiectelor din lumea înconjurătoare, ci nu supraîncărcarea memoriei cu informaţii multiple şi răzleţe. Pregătirea pentru şcoală este o problemă complexă, ce solicită cunoştinţe în cauză despre aspectu general al procesul de pregătire. Învăţătura solicită formarea unor astfel de calităţi, cînt sinestatornicia, perseverenţa, spiritul de observaţie, în contextul acestor probleme un loc deosebit în ocupă vorbirea- un mijloc de acumulare şi de expunere a cunoştinţelor în procesul instruire. Deprinderile de a asculta şi a înţelege sarcina instructivă, pusă de educator se formează la vîrsta preşcolară ,mai ales în grupa mare.

Renumitul savant K. Uşînski elaborează metoda vie, cu care începe o noua epocă de învăţare a citirii şi scrierii. Esenţa aceste medode constă în împărţirea propoziţiilor în cuvinte, a cuvintelor în silabe şi a ilabelor in sunete, apoi sunelete se compun in silabe, din silabe se compun cuvinte şi din cuvinte se compun propoziţii. Metoda analitoco.sintetică a fost supusă unor schimbări cu scopul de a micşora termenul de formare a deprinderilor de citire şi scriere, esenţa rămînînd aceeaşi. Dar sistemul respectiv, după părerea L. Jurova , are neajunsuri , ce constau în urmăroarele: nuse formează în de ajuns auzul fonematic, concomitent cu sunetul se introduce litera şi atenţia copilului se concentrează asupra configuraţiei literei, deprinderile de citire se formează pe baza cuvintelor pe care copiii numai ce le-au auzit şi le-au analizat, ignorîndu-se esenţa procesul de citire.

Învăţaţii Elkonin şi Jurova au inaintat părerea , că pînă a-l familiariăa pe copil cu literele, trebuie să-l învăţăm a se orienta în structura sonoră a cuvîntului. Descoperirea legilor de îmbinare a sunetelor în cuvînt, formarea deprnderilor de a le auzi şi de analiză va pregăti copilul nu numai pentru perioada de ctire, dar şi pentru procesul de scriere [Lavric M. , p. 107-109].

În vîrsta preşcolarităţii se vor îm organic obiectivele învăţării cititului cu obiectivele formării comunicării şi dezvoltării vorbirii, cu cele ale dezvoltării literare. În măsura posibilităţilor aceste obiective vor fi integrate şic u obiectivele prevăzute în alte compartimente curriculere.

Educatorul va organiza procesul de învăţare a cititului interesant, utilizînd cele mai diverse tehnologii educaţionale. Jocurilor didactice le se va acorda un rol primordial. Materialul de programă va fi însuşit neforţat, treptat, în mod intelogent, pe etape. Etapa ce mai importantă de învăţare a cititului va fi perioada pregătitoare. În această perioadă educatorii îşi vor orienta eforturile spre realizarea următoarelor obiective:

- Lichidarea defectelor de vorbire a copiilor, dezvoltarea în continuare a vocabularului, a capacităţilor comunicative şi de vorbire expresivă;

- Familiarizarea cu structura generală a vorbirii şi formarea deprinderilor de analiză elementară a acesteia;

- Pregătirea mîinii pentru scris, dezvoltînd aparatul coordonator, vizual şi formînd pricepri de orientare în spaţie, musculatura fină a mîinii;

- Dezvoltarea creativitţii, a dorinţei de a cunoaşte;

- Trezirea interesului şi sentimentului de dragoste pentru limba şi literatura română.

Activitatea principală a copiilor în perioada pregătitoare va fi utilizarea jocurilor orientate spre analiza vorbirii orale, cu preferinţă a celei fonetice.

Dezvoltarea auzului fonematic, a aparatului articulator, însuşirea de către copii a mecanismului de pronunţie a sunetelor legate, izolate şi sintetizate în silabe şi cuvinte au o importanţă hotărîtoare pentru lucrulce urmează să fie realizat pe viitor.

Procesul de sintetizare a sunetelor şi mai apoi a literelor în silabe şi cuvinte este complicat pentru copii, de aceea la etapa incipientă educatorul trebuie să insiste mereu asupra lui pentru a le forma fundamentele citirii şi scirerii corecte.

În etapa pregătitoere, în cadrul activităţilor colective, o atenţie deosebită se va acorda şi realizării principiului integrării. Direcţiile principale vor vi:

- Familiarizarea cu natura şi viaţa socială;

- Dezvoltarea vorbirii;

- Formarea priceperilor de comunicare;

- Dezvoltarea literară;

- Pregătirea pentru citire şi formarea priceperilor elementare de a citi;

- Atrenamentul grafic;

- Comunicarea cunoştinţelor din diverse domanii ale ştiinţei.

E ştiut că scrisul este un act psihofiziologic complicat ce se constituie în baza coordonării corecte a mişcărilor întregului corp şi mai ales a mişcărilor degetelor, labei mîinii şi a mîinii în general.

Formarea deprinderiol se scriere prezintă o activitate, un proces complicat pe care copiii îl însuşesc greu, de aceea e necesar ca încă în preşcolaritate să li se formeze premisele scrisului. Aceste premise pot fi formate începînd cu copilăria timpurie. În acest scop pot fi utilizate diverse jocuri ce contribuie la dezvoltarea musculaturii fine a labei mîinii. O importanţă deosebită e necesar a se acorda desenării, modelării, aplicaţiei.

Priceperea de a ţine corect creionul, pixul, carioca se formează la vîrsta 5-7 ani, cind dezvoltarea zonelor respective ale scoarţei creierului aproape că e finisată, iar musculatura fică a mîinii este formată suficient.

Rolul decisiv în pregătirea copilului pentru scris aparţine familiei. La dispoziţia copilului trebuie să fie puse materiale respective, să se efectueze un control intelogent al activităţii lor independente, individuale. Prin diveste caiete didactice e necesar să se educe dorinţa copilului de a desena, modela, colora , haşura, scrie. Nu pot fi admise exerciţii obligatorii, deparece ele trezesc teama şi copiii pierd interesul pentru aceasta activitate, iar uneori li se formează chiar o repulsie.

Munca începută şi efectuată în familie e necesat să fie continuată în grupele pregătitoare din grădiniţe şi şcoli.

Formarea premiselor scrisului cere de la părinţi şi de la cadrele didactice o muncă asiduă pe parcursul tuturor anilor preşcolarităţii [Cemortan S. , p. 3-34].

O condiţie importantă a realizărilor la învăţarea citirii şi scrierii este untilizarea raţională a materialului intuitiv. În afata de jucării, flanelograf, imagini folosite la majoritatea activităţilor de dezvoltare a vorbirii, vom avea la dspoziţie materiale caracteristice doar pentru activităţile de pregătire pentru şcoala de limbă română.

În concluzie punem spune că în procesul de formare a premiselor citit-scrisului un rol deosebit de important revine adulţilor. Părinţii acasă, educatorii la grădiniţă trebuie să acorte copiilor ajutorul necesar pentru ca ei să înveţe a a vorbi şia comunica ca să se pregătescă de activitatea de învăţare şi mai ales de citit şi scris.

CONCLUZII

În concluzie ţinem să spunem că metodica la dezvoltarea vorbirii se află în strînsă legătură cu problemele actuale ale educaţiei şi intruirii şi continuă să se dezvolte, înlesnind munca lucrătorilor intrituţiilor preşcolare în găsirea celor mai eficiente căi de formare a deprinderilor de vorbire corectă şi expresivă.

În concluzie putem afirma că inteligenţa conduce la o logică a acţiunii, iar limbajul devine catalizatorul experienţelor cognitive ale copilului simplificînd prin semnificaţii relaţiile dintre subiect şi obiect. Această realitate explică şi importanţa care se acordă prin activităţile din învăţămîntul preşcolar, dezvoltării limbajului şi comunicării.

Putem spune că în grădiniţă, parcurgînd cele patru grupe, copiii dobîndesc un bagaj de cunoştinţe, iar vorbirea devine mai bogată, mai clară, mai corectă, asigurînd dezvoltarea intensă a gîndirii.

BIBLIOGRAFIE

1. Lavric M. Metodica dezvoltării vorbirii la preşcolari. Chişinău: Lumina, 1992, 155 p.

2. Damşa I. Dezvoltarea vorbirii în grădiniţa de copii şi clasele I şi a III-a. Ghid metodic. Bucureşti: Editura Didactica şi Pedagogică, R.A. 1996, 168 p.

3. Ghiţă G. Învăţămîntul preşcolar. Nr. 3-4., Eficienţa exerciţiilor de vorbire în educarea limbajului. Bucureşti: Arlequin, 2000, 64-72 p.

4. Gugiuman A. Învăţămîntul preşcolar. Nr. 1-2. , Limbajul – produs şi suport al dezvoltării intelectuale. Bucureşti: Arlequin, 2000, 37-42 p.

5. Cemortan S. Formarea premiselor citirii şi scrierii în scopul socializării copiilor de vîrstă timpurie. Ghid metodic. Bucureşti: ALL, 1999, 213 p.