Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice
Inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice presupune obligaţia statului acreditar de a nu permite funcţionarilor şi agenţilor săi pătrunderea şi îndeplinirea oricărui act de autoritate în incinta localurilor misiunii, obligaţia specială de a lua măsurile care se impun pentru a proteja localurile împotriva pătrunderii sau producerii de daune din partea persoanelor particulare, precum şi împiedicarea oricărui act care ar duce la tulburarea liniştii localurilor misiunii.
Originea inviolabilităţii localurilor misiunii diplomatice este legată de un concept care astăzi este absolut depăşit: extrateritorialitatea sediului diplomatic. De asemenea, inviolabilitatea misiunii diplomatice a fost şi o consecinţă a inviolabilităţii persoanelor a şefului de misiune .
În prezent, această inviolabilitate este un atribut al statului acreditant, pe motiv că localurile sunt folosite ca sediu al misiunii. Convenţia de la Viena prevede în art. 22:
„1. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
2. Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea demnităţii acesteia.
3. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul nici unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii”.
Imobilul misiunii diplomatice se află, totuşi, sub jurisdicţia legislativă a statului acreditar; i se aplică legea locului (lex rei sitae), adică legea care reglementează contractul de închiriere, ca şi tranzacţiile comerciale perfectate asupra sediului misiunii, inclusiv toate taxele referitoare la asemenea tranzacţii.
Obligaţia statului acreditar de a asigura inviolabilitatea misiuniidiplomatice reprezintă mai mult decât o simplă obligaţie de non facere, are un caracter general, cuprinzător, activ, de efectivitate, statul primitor fiind ţinut pe mai multe planuri, măsurile pe care le ia au un caracter special, depăşesc îndatoririle generale de asigurare a ordinii publice. Măsurile trebuie să fie complete, exhaustive şi operatorii din punct de vedere al neutralizării factorilor provocatori, îndreptate în toate direcţiile şi tinzând la asigurarea nu numai a apărării împotriva actelor de ingerinţă din partea persoanelor particulare, ci şi la abţinerea agenţilor săi de la acte care ar înfrânge inviolabilitatea.
Al doilea aspect al statului acreditar este de a acorda protecţie localurilor misiunii: luarea unor măsuri de securitate din partea poliţiei statului acreditant; supravegherea, însă, se va efectua în anumite limite rezonabile. Conţinutul inviolabilităţii rezidă în faptul că fără consimţământul şefului de misiune, nimeni – indiferent de calitate şi sub niciun pretext – nu poate să pătrundă în incinta localurilor misiunii, să cauzeze daune bunurilor acestuia ori să-i împiedice activitatea şi să-i tulbure liniştea. În incinta misiunii nu se va putea înmâna vreo atenţie ori notifica o chemare în faţa instanţei pentru o persoană care se găseşte acolo, chiar dacă nu se bucură de privilegii diplomatice. Legislaţiile unor ţări prevăd că actele judiciare trebuie trimise pe cale diplomatică.
Inviolabilitatea subzistă nu numai faţă de statul în care fiinţează misiunea diplomatică acreditată, dar şi faţă de statul terţ care s-ar întâmpla să exercite controlul asupra teritoriului acelui stat – puterea ocupantă. Dacă în condiţii obişnuite trebuie asigurată de poliţie doar o anumită supraveghere a localului misiunii, atunci când există indicii că vor avea loc manifestaţii, statul acreditar trebuie să întărească protecţia. În caz contrar, îşi angajează responsabilitatea sa internaţională. La fel, în cazul în care autorităţile au date cu privire la unele acţiuni care se pun la cale împotriva localurilor misiunii. Această obligaţie de protecţie a statului acreditar este dublă: pe de o parte, el trebuie să preîntâmpine orice agresiune în mod rezonabil previzibilă, iar, pe de altă parte, datorează o asistenţă rapidă a şefului misiunii pentru a-i permite să-şi îndeplinească în mod liber funcţiile. Inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice are un caracter absolut, în nicio împrejurare nu se admite pătrunderea agenţilor statului acreditar în incinta misiunii, afară dacă există consimţământul în acest sens al şefului de misiune. S-a ridicat problema însă dacă acestei reguli n-ar trebui să i se aducă anumite limitări, mai ales în cazul în care membrii misiunii au abuzat în mod manifest şi grav de inviolabilitate? Tendinţa care prevalează în practică şi doctrină este de a exclude orice excepţie adusă normei generale. Prin cuprinderile pe care le are Convenţia de la Viena a consacrat principiul inviolabilităţii absolute a localurilor misiunii diplomatice. Din examinarea legislaţiei statelor constatăm că majoritatea acestora prevăd inviolabilitatea fără nicio excepţie; în unele statate (S.U.A.) se prevede posibilitatea de a pătrunde în localurile diplomatice în caz de incendiu sau calamitate; în alte legislaţii se prevede că judecătorul va trebui să ceară autorizaţia şefului de misiune, dar în caz de refuz sau dacă nu răspunde în 12 ore, decizia va aparţine Ministerului de Justiţie sau puterii executive.
În cazul în care s-ar pune problema efectuării unor lucrări care implică folosirea terenului pe care se află clădirile misiunii, statul acreditant are numai o obligaţie morală şi nu legală să coopereze cu statul acreditar. Protecţia localurilor misiunii diplomatice are în vedere imobilele sau părţile din imobile folosite pentru nevoile misiunii, terenul pe care sunt situate şi care le înconjoară, alte dependinţe, grădina, garajul şi locul de parcare. Nu este relevant titlul de proprietate, ci afectaţiunea pe care a primit-o clădirea. Inviolabilitatea începe în momentul în care imobilul este efectiv afectat scopului misiunii şi durează până când imobilul nu mai este folosit pentru nevoile misiunii diplomatice; Convenţia de la Viena cuprinde în art. 45: „În caz de rupere a relaţiilor diplomatice între două state sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar statul acreditar este ţinut chiar şi în caz de conflict armat, să respecte şi să protejeze localurile misiunii, precum şi bunurile şi arhivele sale”. Această dispoziţie vine să prelungească durata inviolabilităţii, însă aceasta nu ar mai putea fi pretinsă când cauza ruperii relaţiilor diplomatice ar fi fost tocmai abuzul la această inviolabilitate din partea misiunii diplomatice respective. Art. 41 al Convenţiei de la Viena impune ca localurile misiunii să nu fie folosite în alte scopuri decât pentru îndeplinirea funcţiilor misiunii.
Ce se întâmplă dacă, cu încălcarea acestor obligaţii, localurile misiunii sunt o sursă de pericol public? O parte a teoriei dreptului diplomatic, bazată pe interpretarea art. 31 al Chartei Naţiunilor Unite, recunoaşte dreptul statului acreditar de a pătrunde, în legitimă apărare, în localurile misiunii, atunci când există un pericol grav contra populaţiei locale, când securitatea de stat e ameninţată, cu condiţia ca faptul să fie urgent şi decizia să fie luată de puterea executivă a statului acreditar. Mulţi autori, printre care şi dr. Ion M. Anghel în lucrarea „Drept diplomatic și consular” susţin că inviolabilitatea este absolută şi în aceste cazuri.