Inviolabilitatea personalului misiunii diplomatice
3.1 Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic și a personalului administrativ și tehnic
Principala imunitate de care beneficiază agentul diplomatic este inviolabilitatea personală.
Philippe Cahier constata, pe bună dreptate, că „deşi caracterul sacru al diplomatului a dispărut, nu este mai puţin adevărat că el nu-şi poate îndeplini liber sarcinile, dacă trăieşte sub ameninţarea că va putea fi arestat”. Cahier citează cazul ambasadorului rus Matveiev, arestat la Londra pentru neplata unor datorii. Regina Ana a trimis ţarului un emisar special pentru a cere scuze şi a promulgat legea internă privind inviolabilitatea diplomaţilor străini.
Aşadar, temeiul inviolabilităţii nu poate fi altul decât asigurarea îndeplinirii funcţiilor oficiale, aşa cum subliniază şi Preambulul Convenţiei de la Viena din 1961. Potrivit art. 29 al Convenţiei diplomatice: „Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arest sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale”.
Rezultă că inviolabilitatea priveşte două aspecte:
a) Interdicţia autorităţilor statului acreditar de a exercita orice act de coerciţiune asupra persoanei agentului diplomatic;
b) Obligaţia statului acreditar de a impune autorităţilor sale să trateze agentul diplomatic cu respectul cuvenit şi să-i asigure respectul libertăţii, demnităţii etc., inclusiv ca acestea să nu fie lezate chiar de particulari.
Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic este absolută; majoritatea statelor au consemnat această măsură în legislaţiile lor interne. Comisia de Drept Internaţional a precizat, însă, că acest drept este absolut, dar că statul acreditar poate lua măsuri „care să împiedice comiterea de crime sau delicte” şi, continuăm noi, fără a dispune măsuri de limitare a libertăţii personale prin arest sau detenţiune.
Continuând ideea referitoare la dreptul statului de a expulza un diplomat, considerăm că, potrivit art. 9 din Convenţia diplomatică din 1961, misiunea unui agent diplomatic încetează dacă statul acreditar l-a declarat „persona non grata” şi statul acreditant nu l-a rechemat într-un termen rezonabil acordat, potrivit art. 39, paragraful 2 din Convenţie, de către statul acreditar. Expulzarea, prin urmare, este interzisă „manu militari” atâta timp cât diplomatul este în funcţie; ea este admisă când el a încetat a mai fi considerat că îndeplineşte atribuţiile oficiale la misiunea diplomatică respectivă. Potrivit art. 32 al Convenţiei de la Viena „statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor care beneficiază de imunitate în baza art. 37”. Observăm că art. 29 prevede inviolabilitatea, iar art. 37, imunitatea. Rezultă că imunitatea personală a agentului diplomatic este absolută şi nici chiar statul acreditant, care poate fi de acord cu o judecată a agentului său în statul acreditar nu poate renunţa la ea şi să accepte ca acesta să fie arestat în statul acreditar.
Care este situaţia bunurilor unui agent diplomatic? Desigur, corespondenţa diplomatului, bunurile sale mobile, salariul, conturile bancare etc. sunt tot atâtea mijloace de a asigura îndeplinirea funcţiilor sale. În anul 1926 Guvernul Elveţiei, la o întrebare a Naţiunilor Unite, răspundea în acest sens, invocând practica statelor şi făcând observaţia că ar putea fi sesizabile unele bunuri pe care le posedă diplomatul, cu titlu particular, în statul acreditar. Anumite bunuri pot fi urmărite. Este cazul prevăzut la art. 30, paragraful 3 al Convenţiei de la Viena – bunurile asupra cărora agentul poate fi chemat în judecată în statul acreditar, beneficiind de imunitate de jurisdicţie civilă.
Al doilea aspect al inviolabilităţii este obligaţia statului acreditar de a lua măsuri generale ca valorile personale ale agentului diplomatic (libertatea, demnitatea etc.) să nu fie atinse, sub nicio formă, de autorităţi sau de particulari. Aceste obligaţii se asigură prin luarea unor măsuri de protecţie specială, ale cărei forme sunt lăsate la latitudinea statului acreditar. Dacă se solicită o formă anume de protecţie, de exemplu – paza militară, statul care o solicită o face contra retribuţie sau plată a serviciilor speciale prestate. Există o obligaţie a statului acreditar de a lua măsuri ca împotriva unei misiuni diplomatice să nu se exercite presiuni, ca în rândul populaţiei locale să nu se creeze o stare de spirit care ar împiedica exercitarea misiunii? Răspunsul este afirmativ şi în multe legi penale se prevăd sancţiuni împotriva celor care ar acţiona în public ultragiind un şef de misiune sau discreditându-l altfel.
Membrii personalului administrativ şi tehnic al unei misiuni diplomatice beneficiază “dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu îşi au reşedinţa permanentă în acest stat, de privilegiile şi imunităţile acordate, menţionată la paragraful 1, art.31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor” (art. 37 al Convenţiei diplomatice).
Rezultă că aceştia beneficiază de imunitate de jurisdicţie penală absolută şi de imunitate de constrângere, care este inviolabilitatea penală însă, pot fi urmăriţi în bunurile lor, pentru acte îndeplinite în afara atribuţiilor oficiale (chemaţi în judecată civilă pentru neplata unor comenzi de bunuri, pentru neonorarea unor obligaţii contractuale etc.). Totuşi, se consideră că salariile acestei categorii de personal sunt neurmăribile, constituind mijlocul de îndeplinire a sarcinilor aferente.
3.2 Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic
Inviolabilitatea sediului misiunii acoperă şi pe aceea a reşedinţei statului şefului de misiune (ca urmare a faptului că, potrivit definiţiei, reşedinţa acestuia face parte din localurile misiunii) chiar a celorlalţi agenţi diplomatici, afară dacă reşedinţa acestora din urmă este distinctă de ambasadă sau legaţie.
Nu există nicio diferenţă pe plan practic între inviolabilitatea localurilor misiunii şi aceea a locuinţelor membrilor personalului diplomatic, iar gradul de inviolabilitate nu variază de la o categorie diplomatică la alta. Distincţia ce s-ar putea enunţa se limitează doar la fundamentarea lor juridică: în vreme ce inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice constituie o distinctă „formă a imunităţii de stat care se referă la o clădire folosită în scopuri guvernamentale”, inviolabilitatea reşedinţei rămâne o consecinţă a statului diplomatic a celui care o ocupă, decurge din inviolabilitatea sa personală. În Convenţia de la Viena, art. 30, paragraful 1 prevede că: „Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi ocrotire ca şi misiunea”.
Pentru ca autorităţile locale să fie ţinute a asigura respectarea inviolabilităţii reşedinţei diplomatice, este nevoie ca această reşedinţă să-i fie notificată în prealabil Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar. Norma inviolabilităţii reşedinţei agentului diplomatic are ca obiectiv exclusiv protecţia persoanei agentului diplomatic. Protecţia documentelor şi a bunurilor care se află în localul misiunii sau la reşedinţă decurge din inviolabilitatea de care acestea se bucură.
De aceeaşi protecţie se bucură şi celelalte bunuri, indiferent unde s-ar afla, pentru că regula de drept internaţional prevede că, în măsura în care este legat de funcţiile diplomatice, un bun beneficiază de un regim de imunitate completă. Astfel, autoturismul agentului diplomatic nu poate fi sechestrat sau percheziţionat, iar în unele ţări este exceptat chiar şi de regulile de parcare, un cont bancar are acelaşi regim, deoarece nu se poate determina uşor ce proporţie din cont este necesară pentru asigurarea funcţiilor diplomatice, cât şi pentru asigurarea existenţei sale demne. Nu există o regulă de drept internaţional care să confere inviolabilitate tuturor bunurilor unui agent diplomatic, cu toate acestea nici nu s-ar putea susţine că numai proprietatea care este deţinută în virtutea funcţiei sale se bucură de inviolabilitate, pentru că, aşa cum s-a arătat încă de pe timpul lui Grotius, pentru deplina securitate a unui ambasador „tot ceea ce-i aparţine trebuie protejat de la orice constrângere”. Documentele, corespondenţa şi, cu unele excepţii, proprietatea agenţilor diplomatici beneficiază de inviolabilitate în baza art. 30, paragraful 2.
În Comentariul Comisiei de Drept Internaţional se arată că proprietatea mobiliară respectivă este în primul rând cea din reşedinţa privată a agentului, dar include şi autoturismul, contul bancar, precum şi alte bunuri necesare pentru folosinţa personală ori sunt esenţiale pentru existenţa lui. Contul bancar nu este supus restricţiilor, sechestrului sau executării şi, de asemenea, acţiunile pe care un agent diplomatic le deţine.
Este de menţionat că regula inviolabilităţii bunurilor unui agent diplomatic întâlneşte aceleaşi limite în cadrul cărora se află fixată şi imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic însuşi: acţiunile reale imobiliare şi acţiunile privind succesiunile deschise în favoarea agentului diplomatic pe teritoriul statului acreditar.
Din principiul exceptării de la jurisdicţia civilă a statului primitor rezultă că nicio notificare, fie judiciară, fie executorie nu poate fi îndreptată împotriva proprietăţii agentului diplomatic. Ca atare, instanţa nu va emite un ordin pentru executarea sau sechestrarea bunurilor unui trimis, inclusiv autoturismul său, mobilierul casnic şi alte bunuri de folosinţă personală. De asemenea, poliţia sau autorităţile executive nu pot sechestra niciun articol aparţinând unui diplomat, în cadrul îndeplinirii îndatoririlor lui de serviciu pe baza legilor locale. Comisia de Drept Internaţional a înţeles că nu există nici un motiv să se acorde jurisdicţie instanţelor locale în legătură cu proprietatea imobiliară privată a unui agent diplomatic în statul acreditar, afacerile sau activităţile sale personale şi cazurile în care acţionează ca executor sau administrator, dacă nu este posibil să se satisfacă hotărârea prin punerea ei în executare; era totuşi important să se asigure ca inviolabilitatea persoanei sau reşedinţei sale să nu fie încălcată.